Nu sunt religioasă de fel sau cum zicea Florentino Ariza în Love in the Time of Cholera – ”nu cred în Dumnezeu dar mi-e frică de EL”. Însă îmi plac prea mult mănăstirile. Câteodată. Am crescut cu ele și prin ele, mai mult în vizită. Calmul și liniștea divină din perimetrul unei mănăstiri sunt stări pe care nu le găsești nicăieri în altă parte. Calmul și liniștea din natură sunt chestiuni diferite.
Satul măicuțelor de la mănăstirea Agapia mi-a lăsat un gust prea plăcut. Defapt gusturi. Case mici din lemn vopsite complet în alb, cerdac împânzit de ghivece de flori, multe flori, flori colorate și prea plăcut mirositoare, culorii vii și îndrăznețe într-un peisaj de un calm prea cuminte.
În casa memorială a lui Alexandru Vlahuță m-a izbit un val de inspirație atât de plăcut încât îmi venea atunci și acolo, să mă lepăd de tot și să mă instalez într-una din camere, să stau toată ziua să citesc și să scriu. Nu că aș avea eu talent scriitoricesc. Ideea în sine mi-a surâs.
Văratec mi-a apărut mai rezervat, el, spațiul mănăstirii. Și mai masculin. Și cu mai puține flori. Deși e mănăstire de maici.
ah, mă omori! ştii că io n-am fost niciodată mai sus de Târgu Ocna? 🙁
Pai baiete nu e timpul pierdut …
Atat Agapia, cat si Varatec sunt diferite ca si organizare de restul manastirilor de maici din Nordul Moldovei. Aduc din acest punct de vedere din ceea ce am vzt in ultimii ani cu Duraul, care a raman manastire de protocol.
Restul manastirilor de maici se administreza cu fonduri proprii, iar in unele din ele saracia este ingrozitoare.
De exemplu Agafton, langa Botosani, cca 10 km daca imi amintesc bine.
Liniste si pace, asemanatoare cu Agapia, Varatec gasesti si la Putna.
Dar de Veronica? Nu ai scris nimic. Nu i-ai vizitat mormantul?
Ma crezi ca nu l-am vazut … si maicile erau in sala de protocol si nu am avut pe cine intreba … oricum nu era in incinta …