Lacul Pupăza, cromatica perfecțiunii și gâsca indiană

Viața și natura mi-au servit weekend-ul ce tocmai a trecut una dintre cele mai frumoase lecții pe care puteam să le primesc vreodată. Gratis și fără să fi cerut nimic. Uneori am impresia că doar atunci când te aștepți cel mai puțin, frumosul vine la tine. Cu cât îl cauți mai mult cu atât nu îl găsești. Sau cine știe, poate dacă îl meriți cu adevărat vine și la tine.

Cromatica perfecțiunii

Dacă mi-ai fi spus sâmbătă că duminică o să am în fața mea pasărea mea preferată, pasăre care de obicei zboară deasupra munților Himalaya, aș fi râs cu poftă și te-aș fi trimis, sincer, la un control psihologic. Dar cum spuneam, am primit câteva lecții care încă mă mai pun pe gânduri. Și să vezi cum a început totul.

Cromatica perfecțiunii

Deși îmi făcusem alte planuri, am fost nevoită să petrec 1 mai muncitoresc într-un atelier de service auto, fotografiind diferența dintre o curea de servo direcție uzată și una nou nouță. D.D era suferind de ceva vreme și am fost nevoită să îl duc la doctor și să îl și tin de mână cât timp i se executa operația de desfacerea a motorului pentru complicata schimbare a distribuției. Deși mă fascinează, mecanica auto reușește să mă depășească de cele mai multe ori, mai ales când nu rețin nici măcar termeni precum “fulie”. Dar era de datoria mea să fiu alături de credinciosul meu Land Cruiser și în jurul orelor 2 ale după amiezei de 1 mai încă mă mai agitam interesată în atelierul auto.

Curea servo direcție uzată versus nouă

Și cum răbdarea femeii într-un atelier auto are și ea limitele ei, îl mai întrebam din când în când pe mecanicul meu, dacă terminăm azi sau e nevoie să cazez acolo D.D-ul. Era nevoie însă raspunsurile primite erau mult mai pozitive. Un altfel de 1 mai, ce mai! Și nu, gândurile nu îmi erau departe la creste înzăpezite sau apele tulburi ale Deltei. Deloc.

Salvarea a venit de la Gicul Magnific, bunul meu amic, care m-a invitat la pescuit. Și cum weekend-ul era deja compromis am acceptat deși în sinea mea eram ferm convinsă că va fi în continuare un sfârșit de săptămănă ratat. Mai ales fără cele la care visam. Mi-am luat la revedere de la D.D, am gonit spre casă să îmi fac bagajele și la 5 și ceva eram deja pe autostrada Soarelui în drum spre Lehliu. Și evident, din când în când mai aruncam și întrebări. Despre balta unde avea să pescuim, dacă avea pădure în juru-i, dacă avea măcar copaci în juru-i, dacă era în câmpie și pustietate, eventual cu ceva obiective interesante în jur, etc. Pe măsură ce mai primeam câte un nu la întrebări, îmi consolidam convingerea că mă voi plictisi groaznic și încercam să mă motivez că am făcut o alegere mult mai bună decât timp petrecut în oraș și în service. Doar Fido excela în entuziasm și fericire, cu capul scos pe geamul mașinii și pletele în vânt.

Fido Fericitul

Am ajuns la baltă, respectiv lacul Pupăza de lângă satul Făurei, am ridicat cortul și tabăra și m-am împăcat cu ideea că sunt într-un loc lipsit de farmec și frumusețe. Și de aici încep lecțiile, respectiv palmele peste ceafă de la Mama Natură. Cât timp băieții au aruncat lansetele eu am împodobit Bleaga cu obiectivul tele și am declanșat prima imagine.

Lacul Pupăza, malul sudic

La câteva secunde am auzit sunetele amețitor de frumoase ale păsărilor de baltă. Și am declanșat din nou.

Lacul Pupăza si pasăre de baltă

De aici a început magia și Mama Natură se ambiționa să îmi demonstreze cât de nerecunoscătoare pot fi. Am început să alerg ca bezmetica în toate direcțiile încercând să surpind totul prin tele obiectiv. A venit și primul punct culminat, un cormoran pe care deși l-am urmărit ceva vreme nu am reușit să îl surprind prea bine. De celălate păsări nu mai spun. Am pus mai multe imagini în albumul de … aici …

Cormoran deefilând deasupra lacului Pupăza

Apogeul zilei mele de 1 mai, începută timid într-un atelier auto, a fost bineînțeles, amurgul în pustietatea ce înconjura modestul lac Pupăza. Cum am putut eu să desconsider acest mic colț de rai, nu știu.

Amurg, lac Pupăza

A urmat o noapte la fel de mirifică, în care am încercat să dorm sub stele și lângă luna plină, însă m-am trezit cu nasul rece, sacul de dormit atacat de rouă, temperatură mai scăzută după orele 3, și a trebuit să mă cazez pe bancheta din spate a unei mașini de talie medie. Și crezi cumva dragă cititorule că Mama Natură mi-a iertat obrăznicia și desconsiderarea cu care am tratat-o? Nu. Deloc. Mi-a servit la micul dejun un răsărit intens de misterios și o baltă acoperită cu aburi de o frumusețe ca în povești.

Rasarit, lacul Pupăza

Și ca să înfingă și mai bine cuțitul în rană a lasat și luna pe cer și a colorat cu perfecțiune totul din jurul meu. Ba mi-a trimis în cale și păsările cele mai frumoase de pe baltă, dar le-a ținut la distanță de tele obiectivul Blegii mele, pentru că da, nu meritam mai mult.

Luna în vizită pe lângă lacul Pupăza

Și când credeam eu că am primit destule pentru un început de zi, proprietarul bălții și al terenului din jurul acesteia, domnul Gheorghe Nistor, ma invitat să fotografiez câteva păsări rare, crescute de el în ferma care se afla la doi pași de mini tabăra noastră și locul unde am dat la undiță, pardon lansetă. Cine ar fi ghicit că în pustietatea aceea voi găsi Paunii din Eden, ferma. Când am văzut un păun alb în ritual mi-a stat inima. Nu am reușit să îl fotografiez pentru că mi-a stat inima. Pe loc. Nu mai văzusem până atunci un paun alb, darămite în ritual. Bine, inima avea să îmi mai stea pe loc și vederea altor păuni în ritual și la vederea lebedelor negre, a rațelor mandarine, la auzul sunetelor masculilor de gâscă rămași fără nevastă, la auzul sunetelor de tata protectiv al bobocilor de lebădă neagră, la sunetul păunilor și … la mai tot și toate.

Mama protectivă și puiul

Apogeul zilei a venit de data asta când am remarcat o timidă gâscă indiană, Anser indicus mai exact, sau celebra Bar-headed Goose, pasărea mea preferată, de care pur și simplu m-am îndrăgostit după ce am văzut unul din excelentele documentare de pe National Geographic. Nu era tocmai ea, singura pasăre din lume care zboară la altitudini de peste 10.000 de metri, ci sora ei mai europeană crescută în puf de fermă. Dar arată la fel și chiar nu îmi imaginam că o să o întâlnesc lângă un mic sat din România.Eu visam că o să dau de ea pe sus, printre crestele înzăpezite ale munților Himalaya. Dar cum spuneam, am primit ceva lecții weekend-ul asta.

Gâsca indiana și colega ei, lebăda neagră

Mi-a mai fost condimentată ziua și cu porumbei care nu zboară, o pisică care se juca cu un șoricel, peștii prinși de băieți, compania oamenilor frumoși cu care am fost la pescuit și multe altele. Am încercat să le surpind în imagini și le-am adunat în albumul de … aici …Nu știu cât reflectă realitatea, cert e că eu una am avut parte de momente pe care nu le voi uita ușor, învățăturile nici atât. Pentru că deși mai mereu uit, niciodată nu ar trebui să spui niciodată. Mulțumesc domnului Nistor pentru că mi-a permis accesul în universul păsărilor rare. Mulțumesc Mamei Natură pentru că mi-a demonstrat pentru a nu știu câta oară că Romania este un adevărat colț de rai, chiar și cu ale sale aparent banale bălți de pescuit.