Munţii Ceahlău, Învierea, mănăstirea Bistriţa şi noi colegi de tură

Vf Panaghia şi Vf. Toaca

Cu munţii Ceahlău (defapt masivul Ceahlău) am copilărit şi regret profund ignoranţa cu care i-am tratat în ultimii ani. Nici nu îmi mai aduc aminte când am urcat ultima oară pe Toaca, ştiu doar că atunci mai existau scări şi trepte de lemn până la staţia meteo de pe vârf. Prea mulţi ani, iar tentativele de a urca până la Fântânele sau Duruitoarea nu se pun. Şi cum era şi normal, pentru că l-am ignorat (pe el, masivul Ceahlău) când am încercat să îl redescopăr şi să îi cuceresc vârfurile, sâmbăta şi duminica ce au trecut, mi-a pus piedici serioase. Şi nu am reuşit să ating. Vârfurile.

Ceahlău, vedere de la cabana Fîntînele

Îmi făcusem planul să mă împart între dragostea pentru familie şi cea pentru munte, am plecat vineri pe la 2.30 pm  (mi-a luat vreo 4 ore să ies din Bucureşti, 2 în oraş şi alte 2 pe centură) şi am ajuns la bunici şi în Durău (cu pauzele de rigoare) pe la 01.30 am.

Îmi făcusem planul să urc sâmbăta până la Toaca şi să sărbătoresc Învierea la schitul Dochia (nu sunt credincioasă dar o mănăstire construită la peste 1700 altitudine e un fenomen ce merită mai mult decât admiraţie) să respir răsăritul şi să cobor duminică pentru vestita şi respectabila “luat masa în familie, de Paşte”.  Doar că Muntele era prea supărat pe mine şi mi-a întors complet planurile.

Sâmbătă dimineaţa m-am trezit fără “coleg de tură”, mi s-a făcut subit frică să urc singură, sus la 1900 ningea şi colac peste pupăză Muntele lenevea într-o mare de nori negricioşi şi deloc prietenoşi.

Ceahlăul în ceaţă

M-a salvat tata. S-a oferit coleg de tură şi a venit şi cu un traseu rapid, jumatate călare pe D.D, jumătate la picior. După calculele noastre avem condus pe un forestier mai dificil şi de mers la picior doar 45 de minute, până la schit. De la schit la Toaca suna deja a floare la ureche. Calculele ne-au fost deşirate de amicii salvamontişti şi administraţia parcului naţional Ceahlău.

Forestierul era închis, impracticabil din cauza avalanşelor şi a pîrîului Rupturi, nici acaretele salvamontiştilor nu au reuşit să îl învingă (viitoare provocare pentru D.D şi amicii săi, acaretul Părăguşului sau al lui Andi) porţiunea pentru mers la picior până la schit ar fi prezentat probleme din cauza zăpezii de până la 2 metri din Jgheabul lui Vodă, tata nu avea parazăpezi, era deja 5 pm şi am fost siliţi să abandonăm planul A.

Forestierul ce duce la Polita Scaiuş.

Planul B era forestierul spre cascada Duruitoarea (forestier ce porneşte tot de la bariera Rupturi, stanga înainte de a intra în staţiune) un traseu mai lung dar mai sigur. Doar că şi acolo am dat de gheaţă, D.D a început să dea înapoi de frică să nu rămână singur într-o prăpastie şi am luat-o la picior însă fără succes. Era deja trecut de 8.00 pm şi nu aveam nicio şansă sa ajungem sus până la miezul nopţii. Am oftat intens după un răsărit a la Toaca, m-am resemnat şi ne-am întors în staţiunea Durău pentru Înviere la mănăstirea Durău.

Amurg în Ceahlău

Să nu mai spui la nimeni dragă cititorule însă am fugit în timpul slujbei de Înviere să încerc un cadru mai altfel. Nu prea mi-a ieşit, pesemne de unde săvărşeam un păcat, însă iată-l:

Ceahlaul şi stelele

Când am deschis ochii duminică dimineaţa, cerul impecabil de senin m-a lovit direct şi din plin.

– De ce nu am avut eu seninul asta sâmbătă, m-am întrebat.

– Pentru că nu meriţi,  mi-a răspuns calm Muntele. Muntele Ceahlău.

Pe furiş, ignorând egoismul meu indirect de a pune muntele pe primul loc, l-am luat pe Fido la braţ şi am fugit la poalele Ceahlăului, aruncând cu neruşinare scuza – “mă duc să fac poze”.

L-am lăsat pe D.D (credinciosul meu 4×4) de veghe la poalele muntelui şi echipată cu un băţ telescopic, un polar cu fermoar, Fido şi Bleaga îmbrăcată de sărbătoare cu obiectivul tele, am vrut să văd cât îmi ia să ajung la cabana Fîntînele şi cum se descurcă Fido cu urcatul pe munte. Am ajuns în 30 de minute. Şi Fido parcă s-a născut pe munte. Alerga la urcare. Aşa coleg de tură mai rar. Ce-i drept nu prea mă aşteapta şi nu înţelegea că musai trebuie să mai opresc din când în când pentru poze.

Fido, noul coleg de tură

Un traseu prea comercial până la Cabana Fîntînele. Prea mulţi adidaşi, turişti ce urcau cu plasa în mână, domnişoare parfumate la extrem, gunoaie şi altele umane. Cât de greu o fi să cari cu tine la coborâre un pahar de plastic sau o pungă goală de cipsuri? Dar da, e mult mai uşor să le ascunzi într-o scorbură.

Decor uman în padurea din apropierea Cabanei Fîntînele, Parcul Naţional Ceahlău.

Masivul Ceahlău face parte din Parcul Naţional Ceahlău. Parcul Naţional, repet! Şi peste tot găseşti tăbliţe ce te roagă frumos să nu-ţi arunci resturile cât eşti în vizită. Respiră adănc R.R, adună tu resturile şi respiră adânc, oamenii vor rămâne oameni.

10 ron pentru 2 sticle de apă, multe cadre şi ceva minute mai târziu Fido dadea din coadă voios şi cerea să mai urcăm un pic să vadă şi el cum e sus.

Am mai adaugat echipamentului şi două sticle de apă

De la cabana Fîntînele, dunga roşie ne-a îndrumat spre Toaca şi pe urcuş mai abrupt dar şi pe poteci din altă lume, porţiuni unde ai impresia că ai ajuns pe marginea Raiului montan. Cel puţin aşa ni s-a părut nouă, mie şi lui Fido, colegul de tură.

Pe marginea Raiului montan …

Am continuat urcarea, am admirat şi ne-am documentat din panourile informative pe care le găseşti în puncte strategice, deşi Fido a preferat adulmecatul în loc de citit. Am poposit, în semn de respect pentru soldaţii celui de al doilea război mondial, la Curmătura La Morminte.

Panouri informative

Curmatura La Morminte

Şi când să ajungem la Căciula Dorobanţului, primim telefonul magic, cu mesajul magic – “hai la masă, hai să servim tortul …”

Căciula Dorobanţului

Oricum nu aveam şanse să urc până la Toaca, din câte am înţeles de la salvamontişti e nevoie de colţari şi pioleţi. Dar măcar am petrecut 5 ore pe munte …

Muntele Ceahlău, vedere de la intrarea in staţiune

Restul e istorie, mini istorie de familie. Ieri în drum spre Bucureşti, Muntele mi-a ţinut companie şi mi-a promis că dacă mă întorc pe 6 august îmi dă voie să îl sărut pe frunte.

Munţii Ceahlău vedere din Buhalniţa

Pentru că mă simţeam şi mă simt în continuare vinovată că am abandonat ruinele în favoarea muntelui am oprit, în drum spre bucureşti, să admir mănăstirea Bistriţa.

Bucureşti – Durău – 900 km dus întors, însă merită efortul. Mulţumesc familiei pentru copilăria în compania Muntelui. Mi-a luat ceva ani însă am revenit. Sper că pentru totdeauna.